Pentru Carmen Tiderle, scrisul poeziilor a pornit dintr-o nevoie concretă familiară multor părinți: nevoia de a le oferi copiilor ei un text care să le placă atunci când a realizat că ei nu se regăseau în lecturile clasice, mai ales cele scrise cu un limbaj desuet și care descriau situații îndepărtate de lumea contemporană. Așa că și-a propus să scrie, de probă, o poezie pe o temă actuală, care să amuze și să incite, iar, după succesul inițial cu cele două muze ale ei, nici nu s-a mai oprit. Are 12 de volume de poezii publicate, mai multe poezii traduse în reviste din străinătate, iar, în 2024, a primit Premiul copiilor la Premiile Cărturino pentru „Cornute cosmonaute și alte 116 nonsensuri”.
Inspirația poate să vină de oriunde, dar cel mai mult par să o inspire aliterațiile, cuvintele apropriate, lucrurile mici pe care de cele mai multe ori le bagă în seamă doar copiii, dar și realitatea curentă cu liderii ei absurzi, reguli incoerente și comportamente care mai de care demne de parodiat. Ce îi mai place e și să alăture două lucruri pe care nu te-ai gândi niciodată să le pui împreună (te-ai gândit vreodată la o tavă spațială sau la barca lui Goe?) sau să răstoarne așteptările, ca atunci când Zdreanță ajunge să scrie o poezie despre cum îl caută pe Arghezi sau când vulpea ajunge să mănânce regește după ce păcălește boabele de struguri cu un casting la o reclamă… pentru suc.
Dar, deși poate părea că totul se petrece spontan, că ideile vin și se aștern imediat pe hârtie și e gata poezia, lucrurile nu stau nici pe departe așa. După ce ideea e acolo, urmează sesiuni intense de cercetare. De exemplu, dacă scrie despre țânțari, furnici sau elefanți, întâi se documentează temeinic și din aceste informații construiește situațiile absurde și surprinzătoare care îi captivează pe cei mici. Și mai e ceva, Carmen își notează mereu rime care se pot transforma la un moment dat într-o poezie, dar se mai folosește și de dictionarul de rime pentru idei. Și când limba română nu e de ajuns pentru o rimă perfectă, apelează la engleză, franceză și, de ce nu, chiar bantu. Așa că să nu te mire dacă, după ce citești o poezie, vei simți nevoia să te duci la dicționar sau să dai o căutare pe internet ca să afli unde sunt pe hartă Veze Veze sau Quequebre. Iar, la final, e foarte important ca totul să sune bine când este citit cu voce tare (dacă o umărești pe Facebook știi că postează regulat înregistrări în care își interpretează poeziile).
Nu mă mai întind cu introducerea că și așa avem de parcurs o cale luuuungă. S-o pornim deci pe urmele poeziei și să ții minte că oricât aș vorbi eu despre o carte scrisă de Carmen Tiderle, mereu mai rămâne ceva de descoperit între coperțile ei.
„Pe dos, poezii cu prostii pentru copii”, ilustrații de vali Petridean, editura Vellant
Cu primul volum de poezii pentru copii publicat, Carmen Tiderle s-a poziționat clar în tabăra copiilor care nu vor să fie disciplinați până la nivelul la care sunt nevoiți să renunțe la propria voce și la propriul mod de a vedea lumea. În multe dintre poezii este vorba de o formă de rezistență, de identificare a unei modalități de a scăpa dintr-o situație neplăcută generată de așteptările adulților ca un copil să fie mereu cuminte, ascultător și, pe cât posibil, bun la toate.
În „Tabla înmulțirii”, de exemplu, copilul ar prefera orice altă sarcină care pare imposibilă (să construiască o piramidă, să înfigă un steag pe Lună sau să învingă un taur) în locul unei sarcini școlare care pare banală, iar în „Bleah!” copilul este invitat să verse simbolic din el toate orele petrecute făcând teme sau luând lecții de pian, chitară, aikido și înot pentru a se putea bucura de câteva ore în care pur și simplu se bucură de ploaie. Mai sunt și câteva poezii despre modurile inventive prin care copiii pot scăpa de școală, de la împrumutat boli de la copiii din cartier la adoptarea unui comportament exagerat de cuminte, simptom evident al unei boli care necesită carantină acasă.
Umorul vine în mare parte din exagerări, dar exagerările acestea rezonează clar cu intensitatea trăirilor celor mici pentru care o simplă învățare a tablei înmulțirii poate părea mai greu de realizat decât mersul pe Lună. Iar tot în spirit de revoltă, copiii pot alege să facă totul pe dos, să mănânce întreg alfabetul, să își bage ambele picioare pe un crac sau să continue să își dorească să mănânce fast food în ciuda avertizărilor insistente din partea adulților că nu e mâncare sănătoasă.
Drept răspuns pentru adulții care insistă că trebuie să învețe, să facă teme, să mănânce sănătos, să se îmbrace corect, să fie serioși și responsabili, copiii lui Carmen Tiderle aleg să manifesteze pentru dreptul la dezordine, imaginație și, mai presus de toate, la aranjarea lumii într-o configurație în care copiii să fie cei care dictează sensul, unde măcar pentru un moment, lumea este întoarsă cu fundul în sus pentru ca ei să nu mai fie invers.
Iar acest spirit de nesupunere se prelungește și în lumea animalelor, acolo unde absurdul e la rang de cinste. Aici pisicile doar stau la soare și ne molipsesc cu un căscat, țântarii ajung rockstar-uri (sau striviți de un ziar), elefanții se satură să mai fie legănați pe o pânză de păianjen, iar găinile fură vulpi din pădure. Carmen Tiderle pornește adesea de la expresii, cântece sau povești cunoscute și le răstoarnă până când devin de nerecunoscut și, tocmai de-aia, teribil de amuzante.
Lumea creată de Carmen Tiderle este un colorată, gălăgioasă și mereu pusă pe șotii, e lumea așa cum se prezintă ea prin ochii unui copil care se miră, testează limite, pune întrebări și tot el inventează răspunsuri neașteptate. Nu este o lume în care regulile au fost desființate, ci una în care regulile pot fi negociate, întoarse pe toate părțile și transformate în joc. Iar atunci când copiii preiau controlul asupra limbajului, măcar și pentru câteva pagini, prostiile se dovedesc a fi o formă redutabilă de libertate.
„În orașul Bucurville”, ilustrații de Vali Petridean, editura Vellant
În orașul Bucurville ar putea fi tobogane pe fiecare stradă, căluți de lemn pentru toată lumea, străzi cu zebre adevărate, ziduri colorate și te-ai putea juca în orice baltă, dar din păcate nu e chiar așa pentru că în Bucurville nu are nimeni domiciliu stabil. Și mai sunt și alte necazuri, te cerți cu frații, realizezi că nu ești un copil normal, ci un mutant, cu lacrimi de crocodili și memorie de elefant, și mai și trece peste tine o turmă de scrumbii. Singura soluție este să faci haz de necaz, să te autoironizezi, așa cum propune Carmen Tiderle.
Dacă în primul volum copiii râdeau de absurditățile lumii adulte, aici sunt încurajați să privească cu amuzament propriile exagerări, contradicții și neajunsuri. Invitația este una prietenoasă pentru că rezultatul nu e unul moralizator, ci unul eliberator pentru că descoperi că poți să-ți recunoști micile slăbiciuni și prosteli fără rușine și fără să te simți judecat.
În „Maestru la înot”, copilul se laudă că știe toate stilurile și că face câte o sută de bazine, dar se dovedește că momentan este doar un înotător terestru. Poanta nu îl umilește, potențialul rămâne acolo, iar gluma e spusă chiar de el, fapt ce îi permite să se bucure în continuare de imaginea grandioasă creată. În „Ora de sport”, declarația categorică „Nici mort/ Nu fac ora de sport!” este demontată imediat ce apare o minge în peisaj, moment în care copilul declară solemn că vrea să facă sport „pân’ la moarte”. Iar „O să citesc” mi-a adus aminte de tata, care întrebat dacă citește, mi-a răspuns senin că citește contoare și facturi. Mai sunt și copii alergici la învățat poezii pe de rost și extrem de dezordonați că ajung să se spele pe păr cu papucii, să bea lapte din tricou și să-și facă temele cu ciocanul (parcă zicea Nietzsche ceva despre asta, nu?).
Pe scurt, în orașul Bucurville, slăbiciunile, năzdrăvăniile și minciunile copiilor se transformă în povești comice, iar umorul e într-adevăr eliberator pentru că așa îți poți vedea limitele fără să le lași să te definească. Ce face Carmen Tiderle este să le ofere copiilor libertarea de a recunoaște că nu sunt mereu consecvenți, curajoși, harnici sau ascultători. Iar când ești și tu inclus în glumă, gluma pare mult mai bună, nu-i așa?
„Marele acoperiș”, ilustrații de Vali Petridean, editura Vellant
Din când în când, Carmen Tiderle mai ia la rost și adulții, nu doar pentru felul în care înțeleg creșterea copiilor, ci și pentru alte belele cum ar fi poluarea, supraconsumul sau războiul, dar în niciun alt volum nu sunt mai clare aceste teme ca aici. În poeziile pe care le-am selectat, absurdul nu mai e un simplu mod de a provoca râsul, ci, mai degrabă, un instrument prin care devine vizibilă ruptura dintre ordinea pe care oamenii pretind că o construiesc și realitatea pe care o produc.
Să începem cu „Un strop de vin” unde unui pește nu-i mai trece necazul cu apă și pornește în căutarea unui strop de alcool. Dar absurdul nu vine din dorința peștelui, ci din ceea ce găsește el în lac: peturi și pungi de plastic, toalete și ghete, frigidere și biciclete, motoare, hidrocentrale, petrol și gaze, și, bineînțeles, niciun strop de vin. Concluzia e că peștele e bogat, cum altfel?, dar ce bogăție e asta când el nu e capabil să găsească ceea ce îi lipsește cu adevărat, un spațiu natural nepoluat în care să poată trăi viața lui de pește? În „Dorințe”, semințele își imaginează ce vor deveni: cireș, măr, baobab, arțat, palmier sau salcie, la fel cum își imaginează copiii viitorul când sunt întrebați ce vor să se facă atunci când vor fi mari. Dar nicio sămânță nu-și imaginează că ar trebui să aibă o dorință mai simplă: să nu crească la marginea unui drum național. De ce? Pentru că asta înseamnă o viață lipsită de demnitate din cauza oamenilor care folosesc marginea drumului drept toaletă și coș de gunoi. Un „yuck!” binemeritat într-adevăr.
Iar în „A ce miroase Luna?” pornim de la o întrebare copilărească și, în aparență, inocentă. Luna ar putea mirosi a pâine, flori, fum de țigară, pielea unui copil, benzină sau gunoi. Dar momentul decisiv este marcat de apariția prafului de pușcă și atunci înțelegi că întrebarea nu e doar despre Lună ca obiect ceresc misterios, ci despre ceea ce oamenii ar putea duce cu ei acolo. Explorarea spațiului ar trebui să fie dovada progresului și a capacității umane de a depăși limitele, dar poezia sugerează că putem ajunge oricât de departe fără să uităm să luăm cu noi violența, poluarea și războiul. Închei cu „Marele acoperiș” unde un tufiș, ajuns prin circumstanțe neexplicate la conducerea planetei, propune să se construiască un acoperiș imens care să protejeze Pământul de ploi, ninsori, meteoriți și alte pericole. Zis și făcut, acoperișul este construit și ajunge să acopere complet planeta, sugestia fiind că ceea ce era menit să o protejeze, ajunge să o sufoce și mai tare. Dacă asta nu e o critică cu privire la măsurile pe care le luăm pentru a încerca să rezolvăm problemele deja create, măsuri care ajung să creeze noi probleme și niciodată nu se dovedesc soluții viabile, atunci ce e?
„Cine a pus piper în mare?”, ilustrații de Vali Petridean, editura Humanitas Junior
După ce treci prin volumul acesta, o să te întrebi nu doar cine a îndrăznit să pună piper în mare, dar și care e treaba cu o groază de vietăți imaginare sau reale: pasărea Goofus (i se mai spune și pasărea Filla-ma-loo), peștele spadă și peștele pistol sau barza marabu. Dar o să știi cu siguranță ce mănâncă moliile când merg la mare, ce fac cărțile de joc când se plictisesc în pachet, cum petrec insectele anul nou și cum a fost, de fapt, pe arca lui Noe când animalele au plecat într-o scurtă lună de miere. Iar Carmen Tiderle continuă să se joace cu expresiile așa cum face și în „Iepurașul care a-mpușcat doi iepuri”:
„Un iepuraș a avut noroc:
S-a pipăit în locul ăla de sub coadă
Și, dând de ce îi place lui să roadă,
A scăpat și de frică, și de foame, dintr-un foc.”
„Selfie cu elfie. Poezii augmentate pentru copii”, ilustrații de Vali Petridean, editura Vellant
Acesta este unul dintre puținele volume cu o temă clară: tehnologia (da, mai sunt câteva, dar nu le-am inclus aici încă pentru că nu le-am citit încă). Și, mai mult de atât, e și singurul volum care avea și o aplicație de realitate augmentată care transforma ilustrațiile în animații scurte. Aplicația nu mai e disponibilă, dar poeziile au rămas, iar ele sunt la fel de provocatoare și fără augmentare. De la motanul care stă cam mult pe CatsApp, la ursul care a devenit un vlogger celebru cântând hip-hop, la musca speriată de păianjenul care a construit world wide web-ul până la aspiratorul care aspiră să scrie versuri sau mașina de spălat care merge la școală și robotul care o ajută pe bunică să bage ață în ac, totul e absolut delicios, mai ales dacă, așa ca sora puțin confuză, și tu crezi că în calculator există un maestru cofetar pus pe oferit cookies în dar.
„Trecere pentru pitoni”, ilustrații de Vali Petridean, editura Arthur
Continuăm cu absurdul și aflăm că să iei masa în pat e periculos pentru că te poți trezi că vrea să doarmă singură, că poți să fii dus la destinație și de un taxidermist și că dacă iei cu tine cinci lei la magazin atunci vei fi rugat să alegi tot ce vrei și nici nu va trebui să plătești. Preferata mea e buburuza din Buburugetuza care crede că limba gândacă este limba-mamă și că: „… noi am fost stăpâni, gândacii!/ Iarba, pietrele, copacii,/ Strugurii, stropii de rouă/ Ne-au aparținut doar nouă!”, motiv pentru care ajunge legată-ntr-o cămașă. Cred că acesta este și volumul în care Carmen Tiderle începe să testeze cunoștințele adulților referitoare nu doar la geografie ci și la mitologie și literatură pentru copii și că aici o să înțelegi când am zis că e posibil să ai nevoie de dicționar și de internet ca să faci față întrebărilor care vor apărea. Dar acesta este și volumul în care apare „Mario, Vicky și carțianul”, o odă adusă cărților-rachetă care te pot purta în tot felul de călătorii unde nu sunt doar prinți și prințese, ci și dragoni de îmblânzit, hoți de prins, comori de descoperit și prieteni de întâlnit.
„Cornute cosmonaute și alte 116 nonsensuri”, ilustrații de Vali Petridean, editura Arthur
Aici sunt foarte multe poezii cu structură de limericks unde apare un personaj, aflăm ceva despre el, intervine un eveniment neașteptat, iar finalul este o consecință absurdă și amuzantă. Un exemplu bun e poezia „Urechi”:
„Era o persoană din Malta,
Ce-i intra pe-o ureche îi ieșea pe alta.
Dar odată-o urechelniță
S-a-nfipt, dțțț, ca o șurubelniță.
Și n-au mai scos-o nici cu dalta.”
Dar cei mai amuzanți sunt transpirații, mai periculoși decât pirații, pentru că scufundă nave și vapoare doar cu glandele sudoripare. Mult succes la „P_ez_e”!
Side note: Când am citit „Primul cuvânt”, m-am gândit instant la „Metafizica tuburilor” de Amélie Nothomb.
„Homarul Homer”, ilustrații de David Petridean, editura Cartex
În acest volum sunt câteva din poeziile mele preferate de la Carmen Tiderle, inclusiv „Ștefan cel Mare și marea” despre baia făcută de domnitor în Marea Neagră, care, din păcate, nu a fost consemnată în istorie, și „L-ați văzut cumva pe-Arghezi?” despre care am vorbit în introducere. Dar pe lângă acestea, sunt foarte multe poezii unde jocurile de cuvinte sunt extrem de reușite începând cu poezia în care ne întreabă Carmen de ce Ana nu ar avea anaconde, ananași sau anason în loc de banalele mere, continuând cu excursia în desert unde urcăm pe tiramisu, facem caiac canoli crocant și rafting în râuri de creme și terminând cu povestea țânțarului care a realizat că dacă are trompă poate să fie și elefant, rezultând un anofelefant. Mai aflăm și că umbrele nu au umbrele pentru că dacă plouă preferă să stea în casă, că doamna Hortensia și-a plantat pensia (și i-a crescut), că e greu să fii regat și să iubești o regată și că pe o felie cu margarină albinele fac tartinaj artistic. Și, printre rânduri, primim și o explicație: dacă în poezii mai apar uneori și prostii, asta e doar pentru că, în timp ce Carmen Tiderle își făcea o cafea, au intrat în poezii doi copii puși clar pe năzdrăvenii.
Dacă ai ajuns până aici, felicitări, ai descoperit că poeziile pentru copii nu sunt plictisitoare deloc. Sunt gălăgioase, haioase, ireverențioase, spumoase și năbădâioase, numai bune de citit cu voce tare, la școală, la munte sau la mare, într-o scurtă plimbare sau în timp ce aștepți să fiarbă oala cu sarmale. Și, mai ales, sunt dovada că poezia e făcută să fie simțită, rostită și jucată, nu să fie analizată, dezmembrată și catalogată. Iar dacă după toate acestea încă mai crezi că poezia pentru copii nu e și pentru adulți, probabil nu mi-am făcut treaba cum trebuie.
