Mihaela Coșescu nu a pornit din start cu ideea de a deveni autor de cărți pentru copii. A studiat științe politice, apoi pedagogii alternative și artă teatrală în educație, iar înainte de a publica prima carte a fost implicată în mai multe proiecte educaționale și a fondat comunitatea Creștem Oameni. Abia după ce a devenit mamă s-a reapropiat de povești și a redevenit „Mimi cea din copilărie”, după o perioadă în care viața o purtase într-o lume prea serioasă, dominată de comparații, etichete și competiție. Pornind de întâmplări de familie, de la jocuri și întrebări puse de copii ei, Mihaela a pornit să construiască lumi pline de imaginație unde evadarea în poveste nu este o simplă distracție, ci, mai degrabă, un mod de a înțelege mai bine lumea și de a descoperi toate posibilitățile pe care le oferă.
Deși cărțile Mihaelei Coșescu sunt foarte diferite, există câteva teme care revin constant: relația dintre copii și părinți, legătura dintre frați, separarea, absența și dorul, nevoia de a-ți găsi locul potrivit, empatia și ideea că „acasă” este mai degrabă un loc în suflet decât un spațiu fizic. De multe ori, Mihaela schimbă perspectiva și privește situațiile dintr-un unghi neașteptat: un pantof pierdut, un polonic dornic de aventură sau un elefant din India. Și face asta abordând teme extrem de serioase, dar evitând un ton didactic sau moralizator. Tot ce e important de aflat din cărțile ei se simte mai degrabă decât se citește între pagini, iar, în spatele unor premise jucăușe sau absurde, există întotdeauna un mesaj care, luat în serios, ți se lipește de suflet. Eu, după ce am citit „Bicicleta fermecată”, nu am mai fost la fel.
Înainte de a porni în aventură cu cele 13 cărți publicate până acum de Mihaela Coșescu, mai merită menționat un aspect mai puțin obișnuit. Mihaela își publică cărțile la propria editură, iar acest lucru îi permite să fie implicată în întregul drum al unei cărți de la manuscris și alegerea ilustratorului până la apariție și promovare. Și asta explică și de ce unele povești au stat mulți ani în sertar până să ajungă la cititori. Dar, odată publicate, cărțile nu rămân doar pe raft pentru că Mihaela le insuflă viață în cadrul întâlnirilor și atelierelor cu copiii. În cazul ei, scrisul pare să fie strâns legat de interacțiunea cu cei mici, fie înainte sau după ce se naște o poveste.
„Te iubesc, orice culoare ai avea” 📖 „Împreună până la capătul lumii” 📖 „R-mami” 📖 „Bicicleta fermecată” 📖
„E și treaba mea!” 📖 „Calul năzdrăvan” 📖 „Cercul” și „Celălat cerc” 📖 „Cum am devenit pantof regal” 📖
„Povestea unui polonic” 📖 „Unde vrei să mergi?” 📖 „Elefantul de hârtie” 📖 „Cântecul inimii tale” 📖
„Te iubesc, orice culoare ai avea”, ilustrații de Ana Stinghe, editura Creștem Oameni
Prima carte publicată de Mihaela Coșescu, apărută acum 10 ani la editura Creștem Oameni, spune povestea lui Gigi, o girafă care își dorește foarte mult o surioară. Dar, când apare Vivi, roz bombon cu picățele și cu totul diferită de toate celelalte girafe, totul se schimbă pentru Gigi. Acum atenția tuturor celor din jur se mută asupra micii girafe, iar Gigi ajunge să creadă că trebuie să îi semene ca să fie și ea apreciată și iubită. Urmărim în mare aventura lui Gigi care pornește în căutarea unei vopsele roz, dar, la final, aflăm că și Vivi avea propriile probleme. Copleșită de atenția celor din jur, Vivi își dorea tare mult să arate ca Gigi. Astfel, cele două surori descoperă că fiecare o admiră pe cealaltă și că, de fapt, se iubesc indiferent de cum arată. Ilustrațiile au fost făcute de Ana Stinghe care pe aceea vreme avea doar 13 ani.
„Împreună până la capătul lumii”, ilustrații de Xenia Oanță, editura Creștem Oameni
În această carte începe să se contureze o temă recurentă în cărțile Mihaelei Coșescu, aceea că „acasă este locul unde suntem toți împreună”. Povestea pornește cu Ana și Jimmy, doi flamingo cu pene gri, care se întâlnesc pe o plajă. Amândoi visează să aibă într-o zi pene de un roz intens și, petrecând tot mai mult timp împreună, treptat, prietenia lor se transformă într-o poveste de dragoste. Mihaela descrie foarte plastic sentimentele celor doi: Ana și Jimmy ajung „să respire zâmbind” atunci când se gândesc unul la celălalt, „să le crească vânt în aripi” când zboară unul către celălat și să simtă în îmbrățișări „toată căldura unui vulcan gata să erupă”.
Iar din dragostea celor doi apare Cara, un copil curios și pus pe explorare, care pune neîncetat întrebări, inclusiv „De ce trebuie să trăiesc?”, întrebare la care tatăl răspunde cu o invitație să găsească singură răspunsul. Aici, din nou, apare o temă care se mai regăsește și în alte cărți ale Mihaelei Coșescu: căutarea interioară a unui sens pe care trebuie să ți-l definești singur în loc să accepți un sens sau un rol stabilit de alții (vezi mai ales „Cântecul inimii tale”). Numai că Jimmy nu apucă să îi explice Carei prea multe pentru că taman atunci erupe vulcanul de pe insulă, iar toată insula ajunge să fie acoperită de cenușă.
Colonia de flamingo hotărăște că singura soluție este să-și găsească o altă casă și pornește în zbor spre „capătul lumii”. Doar că pentru Ana și Jimmy lucrurile nu sunt chiar atât de simple: Cara este încă prea mică și nu știe să zboare, așa că cei trei rămân în urmă, în timp ce celelalte păsări zboară spre linia orizontului. De aici, povestea capătă un ton total diferit. Presiunea situației disturbă armonia dintre Ana și Jimmy și aceștia încep să se certe, plecând pe rând și făcând-o pe Cara să simtă că toate acestea se întâmplă din vina ei. Într-o discuție mai aprinsă, Ana îi mărturiește că problema este că ea nu poate zbura, moment în care Cara concluzionează că părinții nu o mai iubesc și că singura soluție este să se ascundă într-o peșteră ca cei doi să poată pleca liniștiți. Și, totuși, Cara realizează că nu aceasta este adevărata soluție și vine cu o propunere mult mai ingenioasă care mulțumește pe toată lumea și restaurează armonia.
Aici are fi multe de discutat, dar o să fiu succintă. Am citit recent cartea Juttei Bauer, „Atunci când țipă mama”, iar acolo e evident faptul că, deși copilul încearcă să se recompună după ce este rupt în bucăți literalmente de țipătul mamei, în final, mama este cea care îl ajută să redevină întreg și își cere scuze. Responsabilitatea reparării relației și a reglării emoționale este plasată, așa și cum trebuie, pe umerii adultului. În cartea Mihaelei Coșescu lucrurile stau exact pe dos. Adulții sunt incapabili să găsească o soluție, intră într-un cerc vicios de certuri și reproșuri, iar responsabilitatea pentru a menține familia unită îi revine Carei. Ai zice că e ceva greșit cu povestea asta, dar nu e, pentru că tocmai aici povestea reflectă o experiență foarte reală pentru mulți copii: aceea de a asista neputincioși la conflictele adulților pe care nu le înțeleg și aceea de a ajunge să creadă că sunt responsabili sau vinovați pentru ceea ce se întâmplă. Iar, din perspectiva asta, experiența emoțională a Carei poate fi foarte familiară pentru micii cititori. Și asta transformă cartea într-un reminder că acasă nu este un loc sigur pentru că acolo nu se întâmplă niciodată nimic rău, ci locul pe care îl construim și reconstruim de fiecare dată când alegem să rămânem împreună, chiar dacă asta înseamnă să ducem mai mult decât ar trebui.
„R-Mami”, ilustrații de Ana-Maria Gălețeanu, editura Creștem Oameni
„R-Mami” m-a dus cu gândul imediat la „Cinci minute de răgaz” a lui Jill Murphy, unde o mamă-elefant încearcă, fără prea mult succes, să obțină cinci minute doar pentru ea. Mihaela Coșescu împinge tema asta mult mai departe și se întreabă: dacă tot trebuie să fie peste tot și mereu pusă pe treabă, n-ar fi mai simplu ca mama să fie robot? Asta pentru că oricum uneori ne e ușor să uităm că și mamele sunt oameni.
Mama-robot dorită de Robert pare, la început, mama perfectă: nu obosește, nu se plictisește, face totul prin casă și mai are și suficientă energie să spună oricâte povești vrea el. Numai că tocmai aici e baiul, R-mami e perfect funcțională, dar nu poate să ofere ceea ce, de fapt, contează cel mai mult pentru Robert: căldură, afecțiune și acea îmbrățișare care face ca lumea să pară mai puțin înfricoșătoare. Și așa ajunge Mihaela la diferența între a avea grijă de cineva și a îndeplini sarcinile casnice perfect și la nevoia mamei de a fi acceptată cu tot cu limitele ei de cei din jur (și de ea însăși).
Poate cea mai tristă parte a poveștii este tocmai aceea în care descoperi că dispariția mamei adevărate nu este observată decât după mult timp. Robert e încântat de poveștile pe care i le spune R-Mami și de ecranul de pe pieptul ei, iar tatăl se bucură că nu mai are nimic de făcut prin casă și că are timp pentru fotbal, seriale și toate celelalte hobby-uri, transformându-se într-un copil cu jucării de oameni mari (aici și ilustrațiile sunt de ajutor). Dar nici Robert, nici tatăl nu sunt personaje negative. Ei mai degrabă alunecă într-o obișnuință familiară multora dintre noi, alegând să privească grija primită ca pe un dat și să nu mai fie atenți la persoana care o oferă.
Nu e de mirare că se vorbește în continuare despre munca invizibilă a femeilor și că oricât ne-am străduit ca femei să fim văzute și să avem drepturi egale, în continuare ne găsim îndeplinind mult mai multe sarcini domestice decât putem duce. Iar Mihaela Coșescu pune punctul pe i atunci când arată care e marea diferență între R-mami și mama adevărată: munca emoțională care se dovedește mult mai importantă decât oricare altă formă de grijă și care pică, normal, în sarcina mamei. E vorba aici de acele roluri de gen pe care le urăsc din tot sufletul și pe care aș vrea să nu le dăm mai departe. Îmi doresc să înțelegem că responsabilitățile creșterii unui copil trebuie împărțite mai echitabil și că asta nu înseamnă doar ca tații să preia o parte din treburile casnice sau să petreacă mai mult timp cu copiii, ci să fie la fel de implicați emoțional și să fie acolo pentru ei cot la cot cu mamele.
Trecând la aspecte mai puțin controversate, „R-mami” este și o poveste despre povești. În ilustrații poți descoperi personaje familiare din literatura sau filmele pentru copii, dar și referințe directe la alte cărți ale Mihaelei Coșescu. Iar în final chiar textul face o referire directă la „Regele sălbăticiunilor” de Maurice Sendak. Cartea îi recompensează astfel pe cititorii atenți la detalii și transformă lectura într-un mic joc de recunoaștere. Iar poveștile nu sunt doar de decor, pentru că ele sunt mijlocul pentru care se reface legătura între cele trei personaje. Iar asta este cu atât mai frumos dacă luăm în considerare că Mihaela vede lectura împreună ca un adevărat limbaj al iubirii.
„Bicicleta fermecată”, ilustrații de Andreea Chiorniță, editura Creștem Oameni
Aceasta este cartea care ne-a lipit-o pe Mihaela Coșescu de suflet, este cartea pe care am recomanda-o ca început pentru toți cei care încă nu o cunosc și cartea la care revenim de fiecare dată când ne gândim la ce recomandări să le facem învățătorilor din proiectul „Cartea din bancă”. Este și cartea pentru care avem și un jurnal de lectură.
„Bicicleta fermecată” spune povestea Zamfirei, o fată dintr-un sat de altădată care, de copil, visează o bicicletă roșie văzută pe o carte poștală. Moș Crăciun nu ajunge niciodată în satul ei, așa că Zamfira decide să împletească șosete și fulare pentru a strânge bani. Dar, de fiecare dată, banii pe care îi câștigă se transformă în lucruri necesare pentru familia ei: lemne, medicamente, cărți pentru fratele plecat la facultate, reparația acoperișului casei. Aici se leagă foarte bine de tema din „R-mami” pentru că grija pe care Zamfira o oferă celor din jur nu lasă loc pentru îndeplinirea visului ei. Totuși, cartea asta nu e la fel de dură, pentru că Zamfira are o viață plină de sens, iar familia crește în jurul ei oferindu-i iubire.
Iar bicicleta apare târziu, când Zamfira poate renunțase să mai spere, și îi aduce aminte că are totuși dreptul la propriul vis. Ca cititor nu ai cum să nu zburzi și tu cu Zamfira prin lumea întreagă, pe bicicleta roșie primită în schimbul unei perechi de șosete de lână, și să te bucuri că, în sfârșit, chiar dacă doar simbolic, Zamfira e liberă să cutreiere după cum o îndeamnă inima. Și mai stai să te gândești dacă noi azi mai suntem în stare să păstrăm vie o dorință zeci de ani și să nu o lăsăm să fie consumată de grabă și de toate tentațiile din jur. Poate că doar în mediul rural de altădată mai e plauzibilă o astfel de consecvență pentru că acolo ritmul era lent și viața era mult mai simplă.
„E și treaba mea!”, ilustrații de Ionuț Robert Olaru, editura Creștem Oameni
„E și treaba mea!” este despre Sofia, o fetiță care tot aude de la adulți refrenul „nu e treaba ta” de fiecare dată când e martora unui incident (un câine lovit, fumat în spații publice, furt în autobuz sau bullying la școală). Adulții care îi tot cântă acest refren nu sunt răi, sunt speriați și evident se simt mici în fața unei lumi complicate care nu funcționează după regulile decenței. Iar Mihaela Coșescu surprinde foarte bine această tendință pronunțată de retragere din viața civică. E mai simplu și mai bine pentru tine să nu te bagi. Într-o țară ca a noastră unde voluntariatul și implicarea civică sunt foarte scăzute, povestea Mihaelei nu vine să propună acte de eroism sau soluții miraculoase, ci pași mici și siguri. Sofia vorbește cu învățătoarea, își adună colegii, strâng bani împreună, apelează la instituții, fac voluntariat. E un drum lin de la „nu e treaba mea” la „ba da, e treaba noastră” pentru că Sofia nu încearcă să schimbe nimic de una singură. Și propune soluții care nu îi expun pericolelor. În final, cartea nu propune o lume perfectă, ci o lume mai ușor de locuit, construită din grija fiecăruia pentru menținerea unei ordini de bun simț.
Profit de ocazia asta să îți amintesc că și noi am făcut un mic pas înspre a-i ajuta pe copii să realizeze că e și treaba lor cu boardgame-ul ecologist „Călătorie verde pe Dunăre”, realizat în parteneriat cu Biblioteca Metropolitană București.
„Calul năzdrăvan”, illustrații de Andrei Măceșanu, editura Anglitira
Eu nu știu să mai existe pe la noi o astfel de carte. „Calul năzdrăvan” e poate cea mai jucăușă carte a Mihaelei Coșescu, locul unde și-a dat frâu liber imaginației și a născocit un nou joc perfect pentru cei care abia descoperă cititul. Totul pornește de la trei litere, C, A și L, care formează CAL. Însă când una pleacă supărată, începe o adevărată aventură: literele se rearanjează, se împrietenesc cu altele și dau naștere unor cuvinte noi și unor situații cu adevărat savuroase. Cartea e scurtă, amuzantă și vie și te invită la un joc lingvistic bun nu doar pentru cei mici, ci și pentru adulți. Pentru fanul de Scrabble din mine, este cartea perfectă.
„Cercul” și „Celălalt cerc”, ilustrații de Oana Ispir, editura Anglitira
Inspirată de anii în care Mihaela Coșescu a studiat migrația părinților și efectele ei asupra copiilor rămași acasă, „Cercul” este o poveste emoționantă despre absența mamei, timpul care trece mult prea greu și dorul unui copil care poate fi alinat măcar puțin de puterea imaginației.
În „Cercul” vei face cunoștință cu Ionuț, un băiat de 5 ani a cărui mamă este plecată la muncă în Spania. De ziua lui, tatăl îi dăruieste o roată veche de bicicletă, iar Ionuț descoperă că aceasta are puteri magice și că poate transforma în realitate lucrurile pe care și le imaginează: un tort de mere, exact ca acela pe care îl face mama, o minge de fotbal, un tobogan pe care se joacă toți copiii și o umbrelă pentru tata. Dar nimic nu-l poate face să uite dorul de mamă.
Ionuț o întrebase cândva pe mamă cum arată timpul, iar ea îi răspunsese că nimeni nu știe, pentru că timpul este invizibil și nu stă niciodată pe loc. Acum însă, după mai bine de două luni de la plecarea mamei în Spania, Ionuț știe foarte bine cum arată timpul în absența ei: este urât, trist și uneori plin de lacrimi. Dar dacă timpul este liniar și nu mai poate fi dat înapoi, cercul oferă alinare lui Ionuț, iar, la final, pare să îi redea și căldura și siguranța îmbrățisării materne.
Iar „Celălalt cerc” spune povestea din perspectiva mamei lui Ionuț, care acolo departe în Spania se gândește cum să îi transmită puțin din dragostea ei de ziua lui, întristată de faptul că nu a putut să îi cumpere vreun cadou și nici să îi arate marea pe care nici ea nu o văzuse până să plece de acasă. Totul se întâmplă în oglindă: pe când Ionuț se gândește la tortul de mere al mamei, aceasta construiește un tort din nisipul de pe plajă, când Ionuț cere o minge, Luis de care avea grijă mama cere și el o minge să se joace, iar când Ionuț adoarme cu hainele mamei puse în cerc, aceasta se trezește acasă cu băiatul în brațe. Mihaela nu ne spune dacă totul e un vis frumos sau realitate, dar nici nu e necesar pentru că ce e extrem de real și palpabil e legătura emoțională dintre cei doi și dorul care îi face să se caute unul pe celălalt, chiar și atunci când îi despart mii de kilometri. Cele două povești formează un cerc frumos al dorinței de a fi împreună.
„Cum am devenit pantof regal”, ilustrații de Andrei Măceșanu, editura Anglitira
Există în lumea asta multe repovestiri și reinterpretări ale Cenușăresei, dar niciuna nu e la fel de simpatică și inventivă ca cea a Mihaelei Coșescu, care s-a hotărât să spună povestea pe care o știm cu toții din perspectiva pantofului pierdut. Și, uite așa, obiectul care în basmul clasic servea doar la identificare alesei inimii, aici capătă o întreagă biografie, ia parte la tot felul de aventuri și demonstrează că are o personalitate foarte bine definită.
Mihaela Coșescu construiește un personaj-pantof cu o voce extraordinar de distinctă: uneori este caldă și vulnerabilă, chiar tristă, dar alteori este sarcastică și extrem de tăioasă. Ai aici un pantof care privește lumea de jos, dar care nu se lasă călcat în picioare. El vede tot, comentează acid și, pe lângă glumele simpatice, critică insistența oamenilor de a-l tot proba deși știu clar că nu li se potrivește. E aproape la fel de năpăstuit ca Cenușăreasa, doar că, spre deosebire de ea, el nu suferă în tăcere. Știe foarte bine ce nu îi place și, mai ales, ce își dorește: să îl regăsească pe fratele de care s-a pierdut și, din când în când, să fie scos la dans. Ambii, și pantoful și Cenușăreasa, își doresc un loc potrivit unde să fie văzuți și apreciați pentru ceea ce sunt.
După zeci de mii de picioare nepotrivite, tocmai un picior plin de cenușă este cel care îl transformă într-un pantof regal. Dar titlul pentru el nu este important, ci faptul că s-a potrivit undeva și că nu mai era nevoie să tot caute un picior binevoitor și poate frumos mirositor. Iar ilustrațiile completează excelent povestea, pentru că pun pantoful în prim-plan și creează o lume modern-tradițională în care atmosfera de basm se îmbină cu detalii contemporane și cu o bună doză de umor (vezi mai ales imaginea cu toate acele picioare înspăimântătoare care vin spre pantof).
„Povestea unui polonic”, ilustrații de Oana Ispir, editura Anglitira
După ce am vorbit despre pantoful Cenușăresei, acum vorbim despre un polonic și dorința lui de a fi altceva decât i s-a spus că trebuie să fie. Polonicul acesta trăiește într-un dulap de bucătărie alături de prietenii lui, dar visează să călătorească, să cânte și să țopăie. Așa că pleacă, iar pe drum descoperă că poate fi culcuș pentru furnici, piscină pentru greieri și cască pentru o luptătoare neînfricată. Ajunge, ca și pantoful, polonic regal, dar își dă seama că îi e dor de căldura de acasă și de ai lui pentru că „prietenul adevărat transformă casa în palat”.
Ideea pentru această carte i-a venit Mihaelei Coșescu în timpul pandemiei, dintr-o joacă în familie pornită de la întrebarea: „Ce alte lucruri putem face cu un polonic?”, iar de aici și până la povestea polonicului cu dor de ducă nu a mai fost decât un pas. Iar ilustrațiile Oanei Ispir, pasionată de linogravură, vin să susțină această atmosferă jucăușă cu o paletă restrânsă de culori vibrante, accente de portocaliu roșiatic și negru și foarte multă expresivitate când vine vorba de personaje. E o carte faină, cu versuri reușite, perfectă pentru cei care vor să exploreze ideea de loc potrivit, destin și roluri asumate.
„Unde vrei să mergi?”, ilustrații de Oana Ispir, editura Anglitira
De la amuzant, trecem la serios, dar tot în versuri. „Unde vrei să mergi?” începe pe un pat alb de spital, în care stă un băiețel, cu mama alături. Într-o seară, el îi propune să plece împreună într-o povseste, iar mama intră în joc și îl întreabă ce-ar fi să vadă o vrăjitoare foarte, foarte mare. Băiatul preia comanda și spune formula magică: „Încă o dată! Înc-o dat’! / Și în navetă am urcat. / Mămica mea, te duc îndată / În altă lume minunată!” Și uite așa începe călătoria lor prin lumi inventate. Mama își imaginează zboruri pe fluturi uriași, un concert de gâze și o întâlnire cu zmeii și zânele despre care citea când era mică. Când schimbă cine conduce aventura, copilul răspunde cu propriile dorințe: safari, elefanți, lumi pe dos, absurde, unde regulile sunt de neînțeles și logica e pusă la încercare. Dar mama îi face pe plac, orice evadare fiind posibilă. La un moment dat, copilul spune direct că s-a săturat de spital și că ar prefera să meargă la carnaval, dar lumea reală revine când asistenta anunță că vizita s-a încheiat și că mama trebuie să plece. Finalul e tandru, o urare de vise frumoase și o promisiune că vor mai călători și a doua zi.
Această poveste s-a născut tot dintr-o joacă cu băiatul ei pe vremea pandemiei. Acesta, în vârstă de trei ani pe atunci, transforma orice obiect, chiar și bateria de la duș, într-un volan. Cu volanul în mână devenea căpitanul unei nave și o întreba pe Mihaela unde vrea să meargă. Dar, cu flerul ei inegalabil, Mihaela Coșescu a transformat această amintire intimă într-o poveste cu mare impact emoțional. Și asta pentru că a schimbat cadrul domestic, sigur și cald al casei, cu cel rece și înfricoșător al spitalului. Acum evadarea în imaginație nu mai e doar o metodă simpatică de a petrece timpul, ci o modalitate de conectare și de readucere a familiarului și a căldurii într-un spațiu spațiu străin, în care copilul are prea puțin control asupra a ceea ce i se întâmplă. În joc însă, el poate pleca oriunde, poate schimba regulile lumii și inventa altele noi. Iar Mihaela Coșescu nu ne explică asta mot-a-mot, nu ne spune cât de greu îi este băiatului, cât de mult se iubesc cei doi și nici cât de importantă este joaca asta pentru ei. Pe astea le înțelegem singuri din poveste, din felul în care își pasează unul altuia volanul navei și din promisiunea simplă că și a doua zi vor porni la drum.
Și ilustrațiile semnate de Oana Ispir sunt deosebite. De data aceasta, ea a lucrat în guașe pe hârtie și imaginile au ieșit mult mai rotunjite, mai primitoare, mai blânde, în comparație cu linogravura din „Povestea unui polonic”. Și modul în care sunt gândite e ofertant: ai o ilustrație mare, centrală, în care vezi lumile imaginate de cei doi, și o scenă mică în colțul din dreapta sus unde îi vezi pe cei doi în diverse ipostaze de tandrețe și joacă. Iar, dacă te uiți cu atenție, o să îl vezi pe băiețel în câteva dintre lumile imaginate.
„Elefantul de hârtie”, ilustrații de Andrei Măceșanu, editura Anglitira
Aici facem cunoștință cu Matei, un băiețel căruia îi plac tare mult elefanții, atât de mult încât duhul elefanților hotărăște să îi îndeplinească o dorință. Ce vrea Matei? Să vadă un elefant și mai mare, și mai mare. La început, Matei e mic și crede că totul gravitează în jurul ui. Dorințele lui sunt tot ce contează, face schimb de elefanți fără nicio urmă de regret până ajunge să cunoască elefantul cel mare, care este și cel adevărat, nu o jucărie, ci o ființă în carne și oase. Iar aici se rupe filmul unde Matei e singurul personaj al poveștii care contează, iar Matei, întâlnindu-se cu tăcerea elefantului, un celălalt care nu se conformează dorințelor lui, ajunge să conștientieze că există și altcineva în afara lui. Se poate spune că trece de la egocentrismul asociat copilăriei timpurii la recunoașterea faptului că și ceilalți au gânduri, sentimente și nevoi total diferite de ale sale. Și începe și să înțeleagă că relația cu celălalt nu e doar despre a primi, ci și despre a asculta, a înțelege, a ține cont de ce simte și trăiește celălalt. Iar ilustrațiile arată asta foarte frumos pentru că de la un Matei mic, trecem la un Matei mare, capabil să ofere cu adevărat iubire celor din jur. El nu mai caută pur și simplu elefanți pentru plăcerea lui, ci își folosește imaginația pentru a-i reda celuilalt familia demult pierdută.
Pe scurt, povestea nu e doar despre un băiat și pasiunea lui pentru elefanți. E și despre cum ne putem extinde cercul moral ca să includem tot ce e viu, o idee pe care o tot vehiculăm pe canalele de comunicare Bookisit. Adică să trecem de la perspectiva unde omul este un fel de proprietar al naturii la aceea în care omul este doar un simplu membru într-o comunitate mai largă formată din toate formele de viață.
„Cântecul inimii tale”, ilustrații de Andreea Amza, editura Anglitira
Închei cu ultima carte publicată de Mihaela Coșescu, o nouă carte care îți dă de gândit și de simțit. În „Cântecul inimii tale”, prima carte care apare în ediție bilingvă (în română și engleză), ea așază o păturică caldă peste unele dintre cele mai mari dileme ale copiilor: cum să mă comport, ce drum să aleg în viață, pe cine să ascult atunci când nu știu ce să fac?
Noi am mai vorbit pe larg despre cum putem hrăni autonomia copiilor, cum îi ajutăm să se desprindă treptat de noi și să capete încredere în propriile alegeri. Avem chiar și un întreg ghid pentru părinți pe care îl poți descărca gratuit de aici. Atunci vorbeam despre cartea „Uluitoarele călătorii ale Ariadnei” de Victoria Pătrașcu, pe care cartea nouă a Mihaelei Coșescu o completează perfect.
În versuri scurte, cu un refren care are toate șansele să se transforme rapid în melodie – „ascultă-ți inima mereu!” – pisoiul Freddy află că răspunsul la toate întrebările care îl macină se găsește într-un loc nebănuit. Mama nu îi poate spune dacă să se facă inginer sau artist. Nimeni nu poate hotărî în locul lui dacă e mai bine să rămână pe Pământ sau să călătorească pe Lună. Și sigur nu o să afle de la ceilalți dacă e mai bine să rămână mic sau să crească. Dar Freddy nu rămâne singur cu aceste întrebări. Descoperă, puțin câte puțin, că poate asculta sfaturi, poate cere ajutor și poate merge către cei dragi fără ca aceștia să aleagă în locul lui. Pentru că răspunsul, de cele mai multe ori, nu stă la mama, la tata sau la cineva care zice că știe mai bine, ci se construiește în interiorul lui. Iar acesta este unul dintre cele mai mișto lucruri pe care i le putem spune unui copil: suntem aici când ai nevoie de noi, dar viața ta nu vine la pachet cu vreun traseu prestabilit de altcineva. O să înveți, încet, să ai propria voce și să ai încredere în ea.
